“Înţelegi, oare, ce citeşti? Iar el a zis: Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva?”

De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor. Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte.

Copilul când se naște nu știe nimic. Însă are capacitatea de a învăța. Și învață, acceptând smerit autoritatea părinților în toate.

Oamenii sunt datori, însă, ca la orice vârstă să se întoarcă și să fie precum pruncii, smeriți și ascultători. Daca în tinerețe ascultăm de părinții trupești, la maturitate ascultăm de părinții duhovnicești.

Rațiunea smereniei și a ascultării este simplă: există lucruri pe care nu le știi încă, pe care nu le înțelegi și pe care nu știi cum să ți le agonisești. Nimic din ceea ce știi sau ceea ce ai nu te poate asigura că vei face următorul pas în direcția potrivită spre a înainta spre Dumnezeu.

Rațiunea smereniei și a ascultării de un părinte este și ea simplă: ai nevoie de o persoană vie, cu viu grai care să te asculte și care să îți spună ce este bine, și mai ales ce nu este bine din ceea ce faci. Ascultarea de o persoană într-un mod indirect este ineficientă, dacă nu chiar inoperantă.

Cine spune că se lasă călăuzit de Dumnezeu în mod direct, se înșeală. Dumnezeu nu vorbește oricui și oricând. Vorbește în mod excepțional celor care au ajuns la măsura necesară unei astfel de interacțiuni. Despre astfel de oameni se pune că sunt purtători de Dumnezeu, sau că s-au umplut de Duh Sfânt. Această plinătate a prezenței lui Dumnezeu în acei oameni este urmarea unui lung efort de smerire și de asceză, de mortificare a trupului și a patimilor lui, dar, mai mult decât atât, a voii proprii.

Pe astfel de oameni Biserica i-a recunoscut și așezat în rândul Sfinților. Nu ca o investire în funcție, ci ca o confirmare a măsurii duhovnicești la care au ajuns, o confirmare a sfințeniei și a îndumnezeirii lor.

Fiecare dintre acești Părinți, în comunitatea din care au făcut parte, au păstorit mii și mii de credincioși prin învățăturile și harul lor primit de la Hristos, Cel care a luat chip în ei și de la Duhul Sfânt al Cărui sălaș aceștia s-au făcut. Nenumărate minuni au confirmat, în timpul vieții sau după trecerea lor la Domnul, sfințenia, credința și smerenia lor dumnezeiească.

Cinstea care li se accordă acestora este cinstea acordată chipului lui Dumnezeu, persoanei umane care a ajuns la asemănarea cu Dumnezeu. Dumnezeu nu anulează, nu invalidează persoana umană. Dimpotrivă, a ridicat omul la o cinste mai mare decât a îngerilor prin întruparea Fiului lui Dumnezeu.

Cinstea acordată sfinților este cinstirea celei mai înalte dintre virtuți, a smereniei. Lumea cinstește mândria, dar noi creștinii cinstim smerenia și laudăm pe cei ce în smerenie s-au luptat cu lumea și cu trupurile lor și, în numele lui Hristos, au biruit. Îi cinstim și le urmăm exemplul și învățăturile.

Cine sunt, așadar, părinții? Sunt toți aceia care bucuroși s-au lepădat de lume și de ei înșiși, de bucuriile și aprecierile lumești, cei care s-au făcut vase de cinste ale Duhului Sfânt și au văzut și au cunoscut pe Dumnezeu.

Sfinții Părinți nu au trăit numai în secolul IV, VII sau XII, ci trăiesc și astăzi și păstrează neștirbită credința mărturisită de toți Sfinții Părinți din toate veacurile. Adevărul cunoscut de ei prin vedere, și mărturisit, nu a suferit variație și schimbare. Deși cunoscut într-un mod personal și unic, transpus în dogmele Bisericii, Adevărul a rămas același. Cum ar fi putul ei suferi schimbare din partea lumii istorice care nici nu l-a cunoscut și nu a crezut în El?

{ 6 comments }